Revista ORIZONT, ianuarie 2017,
pag.23
Renée Renard: Recuperări vizuale
Maria Orosan-Telea
Expoziția
artistei Renée Renard, "Un drum cât o sută de vieți", deschisă la începutul
lunii noiembrie la Muzeul de Artă din Arad, este rezultatul unei cercetări personale,
începute cu patru ani în urmă, asupra istoriei propriei familii. Acest proiect
amplu, la limita dintre artă fotografică, cercetare antropologică și
micro-istorie, are drept scop recuperarea unui trecut marcat de dezrădăcinări,
despărțiri și suferințe. Demersul reflectă exemplar modul în care istoria
recentă și schimbările de regim politic interferează cu destinele individuale și
modul în care aceste transformări radicale afectează dramatic relațiile de
familie. Artista face apel la conceptul de psihogenealogie pentru a chestiona
fenomenul traumelor repetate trăite de ai săi. Nu își propune neapărat să se
detașeze, din contră, abordarea ei este încărcată de emoție, venind ca o
defulare a tensiunilor acumulate și transmise de la o generație la alta. Rememorarea
devine terapie personală, modalitate de a face pace cu istoria.
Stabilită
în Banat, la Tomnatic și la Mașloc, în perioada colonizărilor făcute de Imperiul
Habsburgic la sfârșitul secolului al XVIII-lea, familia artistei are rădăcini în
Lorena și Schwarzwald. Mergând pe urmele unor informații lacunare, provenite din
arhiva familiei și a parohiei romano-catolice din Tomnatic, apelând la ajutorul
unor rude îndepărtate din străinătate, Renée Renard reușește să reconstituie un
amplu arbore genealogic, ajungând până în secolul al XVII-lea. Ultima informație,
primită de curând, este legată de existența printre strămoși a unui cavaler,
Dominique Denis La Fortune Richard, care la mijlocul secolului al XVII-lea făcea
parte din garda reginei Ana de Austria, soția lui Ludovic al XIII-lea și mama
Regelui Soare.
După
instaurarea comunismului în România, membrii diverselor ramuri ale familiei artistei
vor cunoaște drama exproprierilor, a deportărilor și a muncii silnice. În 1945,
atât bunicul din partea tatălui, Ioan Nicolae Renard, cât și cel din partea
mamei, Peter Prinz, sunt deportați în lagăre de muncă din Rusia. Peter Prinz,
deținător al unei croitorii și al unui magazin de haine în Timișoara, revine
acasă după doi ani, când deja proprietățile îi fuseseră naționalizate. Ioan
Nicolae Renard, fiu al proprietarului restaurantului "Zum goldenen
Stern", care a funcționat în Tomnatic încă de la sfârșitul secolului al
XIX-lea, nu se va mai întoarce însă niciodată. Motivul deportării sale, alături
de zecile de mii de etnici germani, pare a fi o eroare formală, având în vedere
naționalitatea sa franceză. Cert este că acesta se sinucide în 1946 în Rusia, lăsând
acasă un fiu adolescent care la scurt timp va fi condamnat la patru ani de muncă
silnică la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Este vorba despre tatăl artistei, care
trecuse granița pentru a ajunge la unchiul său din Ungaria. Nefiind primit
aici, se întoarce în România unde este arestat pentru trecerea ilegală a
frontierei.
O altă
poveste devastatoare pe care expoziția o narează prin imagini și documente de arhivă
este cea a străbunicilor pe linie maternă, Dominic și Margareta Haman. În
perioada interbelică, aceștia dețineau fabrica de cărămidă din Tomnatic, moștenită
de Dominic Haman de la tatăl
său. În 1951, la vârsta de 68, respectiv 66 de ani, străbunicii au fost deportați
în Bărăgan. Au rămas aici timp de patru ani, locuind într-un bordei improvizat.
După întoarcere, emigrează
în Germania unde rămân până la moarte, fără a mai avea șansa să-i revadă
vreodată pe cei rămași acasă. Lucrarea Rămas bun. Pentru totdeauna, care alătură
portrele străbunicului și a fiicei sale, bunica artistei, vorbește despre
această despărțire răvășitoare, forțată de istorie.
Consecințele
repetatelor condamnări politice din familie și a originilor "nesănătoase"
se răsfrâng și asupra mamei, care în 1957 este exmatriculată de la Institutul
de Arte Plastice "Ion Andreescu" din Cluj, după un an de studiu. Se
va întoarce la Timișoara unde îl va cunoaște pe tatăl artistei întors și el, între
timp, de la Canal.
Expoziția
este structurată în două părți. Prima abundă în portrete ale membrilor
familiei, fotografii vechi asupra cărora Renée Renard intervine prin
suprapuneri și colări digitale sau prin
refotografiere sub apă. Folosirea apei pentru realizarea imaginilor nu vizează
doar obținerea de efecte vizuale puternice. Există și o valență simbolică la
care artista apelează, apa fiind un element constant în procesul dezrădăcinării
cu care familia s-a confruntat. Cea de-a doua parte a expoziției reproduce
documentele de arhivă care au stat la baza cercetării: foi matricole, pagini de
registre, certificate, decizii judecătorești, scrisori etc. Sub aproximativ
aceeași formă, expoziția a mai fost prezentată în 2013, la galeria Helios din
Timișoara, însă diverse serii de lucrări sau fotografii singulare au făcut înconjurul
lumii. Este o strategie asumată "de a lăsa toate personajele și poveștile
lor să călătorească liber pentru prima oară", după cum însăși artista
afirmă.
La Arad,
proiectul a depășit granițele unei simple expoziții, acesta stând la baza unor ateliere
organizate de Muzeu pentru elevi. Pornind de la o fotografie, copiii
reconstituie și povestesc istoria propriei familii, învățând să o coreleze și să
o integreze macro-istoriei.
Expoziția
va fi mutată la sfârșitul lunii ianuarie la Muzeul de Artă din Satu Mare, cu ocazia
comemorării etnicilor germani din România deportați în Rusia după cel de-al
Doilea Război Mondial. De asemenea, până în 2021 proiectul va fi replicat la
nivel regional în cadrul programului "Reflections" pe care Renée
Renard, în calitate de coordonator, îl va dezvolta în contextul Timișoarei-Capitală
Culturală Europeană.
No comments:
Post a Comment