Octombrie 2008, Librăria Cărtureşti, Timişoara
Cosmin Lungu la vernisajul expoziției
Septembrie 2009, Librăria Cărtureşti, Cluj-Napoca
RENÉE RENARD: IMAGINI PE MUZICA TEODOREI ENACHE
Interviu de Cosmin Lungu, PR&Event Manager Librăriile Cărtureşti
Revista Orizont nr.1 – ianuarie 2009 (nr.1516)
Cosmin Lungu: Cum anume influenţează personalitatea ta fotografiile pe care le faci?
Renée Renard: Fotografiile mele sunt fotografii „de stare”. Majoritatea sunt senine, dar câteodata se întâmplă şi să fie plumburii... totul depinde de starea mea de spirit din momentul respectiv. De aceea mă bucur că nu prea mai fac fotografii la festivalurile de beauty & fashion... Cine ştie cum ar arăta fetele acelea frumoase într-o zi plumburie de-a mea?!
C.L: Fotografia îţi oferă modalităţi de exprimare mai multe sau mai puţine ca pictura?
R.R: La lucrarea de licenţă am fost întrebată dacă ceea ce prezint sunt... picturi fotografiate?! E foarte simplu să faci fotografii dacă scopul tău este să reproduci perfect realitatea. Cu aparatele din ziua de astăzi nu mai e nicio problemă. Dar ce-mi doresc eu este să mă apropii cât mai mult de transparenţa acuarelei, de tuşa groasă de vopsea, de strălucirea acrilicului.... E clar că există o barieră între diferitele medii plastice de exprimare, dar e foarte tentant să vrei s-o depăşeşti.
C.L: Pentru ce ai ales fotografia?
R.R: Am făcut un foarte mare ocol ca să ajung aici. Din entuziasmul oarecum exaltat al absolventului de liceu de artă am ajuns studentă la facultatea de medicină veterinară. Iubesc mult animalele şi asta m-a ajutat să trec peste greutăţile unei schimbări radicale de direcţie. Am absolvit cu a doua medie pe facultate, dar a fost cumplit de greu. Au urmat studiile de management, cariera, un CV tot mai eligibil pe piaţa muncii... şi un gol imens acolo unde de fapt, ar fi trebuit să fie satisfacţii. N-am mai rezistat, şi în 2005 „am dat la arte”. Am regăsit profesori din liceu şi foşti colegi de clasă care acum îmi erau profesori, şi dintr-odata am simţiti că ocolul se terminase şi că eram în sfârşit „acasa”. Trecusera 24 de ani...
De ce fotografia? pentru că mi-e mai uşor să mă exprim în imagini decât în cuvinte; pentru că e o muncă în echipă – eu şi aparatul meu. Între noi s-a creat o relaţie specială, absolut fascinantă. Trăim într-un fel de „love-hate relationship” pentru că de multe ori îi cer să facă nişte lucruri pentru care, săracul, nu este pregatit şi care ţin mai degrabă de prelucrarea digitală. Acum, de exemplu, lucrez la un proiect în care încerc să obţin transparenţele şi texturile din acuarelă, doar din aparat. Nu prea folosesc photoshopul, decât pentru prelucrări minimale. Ce rost ar avea să prelucrezi digital o stare?!
Sămânţa jazzului
C.L: Sunt prea mulţi sau prea puţini artişti fotografi?
R.R: Fotografia este, aparent, cea mai facilă modalitate de expresie artistică. E ca în fotbal – oricine se pricepe şi „stie mai bine”. Cred însă că e loc pentru toată lumea, inclusiv pentru „fotografii” de pe hi5 care se pozează cu celularul, în oglinda din baie. Fiecare e un artist, în felul lui, şi fiecare are grupul lui de fani.
C.L: Care e linia care desparte un simplu fotograf de un artist?
R.R: Poţi să fii cel mai grozav din punct de vedere tehnic, dar asta nu te face în mod automat artist. Am citit nu demult că ultimele cercetări în psihiatrie asociază talentul şi creativitatea cu un anumit grad de schizofrenie. Mi-e greu să accept asta. Cred în continuare că talentul, indiferent în ce domeniu, e un dar de la Dumnezeu. Înseamnă har, inspiraţie, viziune, sacrificii, ardere, consum intens, îndoieli, singurătate. Într-un cuvânt, vibraţie pură. Dar... nu înseamnă implicit recunoaştere şi notorietate. Trăim într-o lume cu o scară a valorilor total distorsionată, în care adevăraţii artişti nu sunt pozitionaţi acolo unde trebuie.
C.L: Un fotograf bun are un ochi bun, un simţ bun, o tehnică bună sau ce?
R.R: Depinde de domeniul în care activează. Criteriile pentru evaluarea unui paparazzo de pildă sunt cu totul diferite faţă de cele pentru evaluarea unui peisagist. Personal, nu sunt un fotograf bun de instantanee. Se întâmplă să nu fiu „pe fază” sau chiar dacă am aparatul pregătit, să-mi fie jenă să fotografiez o scenă care pentru protagoniştii ei este de cele mai multe ori dramatică. Prefer să-mi aleg o temă, să mă documentez şi să chibzuiesc îndelung până mă hotărăsc cum s-o transpun în imagine. Şi imaginea aceea trebuie să fie foarte aproape de ceea ce mi-am dorit eu să fie, pentru că photoshopul nu prea face parte din echipa asta a noastră.
C.L: Proiectul cu care vii în Cărtureşti de la ce a plecat?
R.R: Este lucrarea mea de licenţă (am absolvit anul acesta secţia de Design Multimedia la Facultatea de Arte şi Design din Timişoara) “Exerciţiu de sinestezie pe muzica Teodorei Enache”, notată de comisie cu 3 note de 10.
Pe Teodora Enache o cunoşteam doar din cd-uri şi din povestirile entuziasmate ale celor care o ascultasera live. I-am trimis un mail, povestindu-i despre mine (asemănător ei, şi drumul meu spre artă a cunoscut o deviere – ea spre matematică, eu spre medicină veterinară), şi despre dorinţa mea de a găsi “culoarea” vocii ei în lucrarea mea de licenţă. Mi-a răspuns cu o promptitudine şi cu o căldura care m-au bucurat şi onorat nespus. Au urmat îndelungi convorbiri telefonice, în care descopeream, pe lângă o voce minunată, un om de o căldură, înţelepciune, frumuseţe şi bogaţie interioară cum rar se mai întâlnesc în ziua de astăzi.
S-o asculţi pe Teodora cântand şi mai ales să comunici cu ea este un eveniment şi cu siguranţă, un sentiment deosebit. Şi nu trebuie să fii sinestezic ca să simţi că muzica şi toata fiinţa ei vibrează. Chiar ea spune că “jazzul e vibraţie pură” şi eu nu fac altceva decât sa preiau acea vibraţie şi s-o transpun în imagine. Fără să fiu o mare experta în jazz, cred cu tărie ca e genul de muzică pe care o cânţi şi pe care o înţelegi doar când eşti marcat, într-un fel sau altul, de viaţă şi de întâmplări. Este probabil motivul pentru care am început să “simt” jazz-ul abia în ultimii ani. Jazz-ul, la rândul sau, marchează… te atinge cum puţine genuri muzicale o pot face.
Vorbind cu Teodora despre muzica şi viaţa ei, am ajuns, în mod firesc, să povestim şi despre mine. Despre cei 7 ani în care am studiat medicina veterinară, pe care îi consideram “ani pierduţi”, pentru că în timpul acela aş fi putut “să fac artă”. Şi atunci Teodora mi-a spus ceva care mi-a schimbat total percepţia despre rostul fiecărui moment şi al fiecărui lucru în viaţă: “…toate pe care le parcurgem ne împlinesc prin natura lecţiilor primite şi ‘sacul’ numai aşa se umple... Şi de abia când rodul e copt, atunci poate fi cules... Niciodată mai devreme... Şi cine ştie prin ce metode se coace în cazul fiecăruia???”
Din acel moment, elementul care apare cel mai des în lucrarea mea este fructul. Şi implicit, motivul copacului. Ambele au apărut în mod firesc, ca într-o reacţie sinestezică.
Rodul copt
C.L: Ce tip de lumină îţi place?
R.R: Îmi place lumina la apus, la Sasca Montană. E momentul acela din zi care te face să te simţi fericit fără să ai un motiv anume.
Şi de când am început să lucrez la proiectul cu Teodora Enache, îmi place roşul, noaptea. Toate fotografiile sunt făcute din toamnă până în primăvară, noaptea, pe ploaie. Noaptea, culorile au altă intensitate, şi ploaia adaugă strălucire şi vibraţie. Roşul e parcă mai dens…. Jazzul vibrează altfel, noaptea... şi te face să rezonezi mai puternic. Foloseam un timp de expunere lung, număram secundele în gând şi-mi dadeam seama că 13 secunde trec, câteodată, teribil de greu... Ploua si mi-era tare frig... Dar descopeream deodata forme ascunse, umbre subtile care modificau forma în totalitate. Cu timpul am învăţat să desenez cu lumina, doar mişcând aparatul, de parcă aş scrie la tabla… Am reuşit chiar să “scriu” litere!
C.L: Te vezi încadrată într-o generaţie, într-un curent/tendinţă?
R.R: E greu sa te auto-încadrezi... rişti să pari că te iei mai în serios decât este cazul... Deocamdată sunt generaţia 2008 design multimedia. Încadrarea într-un anumit curent, într-o anumită tendinţă te face să „ai obligaţii”. Riscul e să ramâi cantonat acolo (comoditatea îşi spune şi ea cuvântul), şi nu ştiu dacă pe termen lung e bine.
C.L: Secvenţe de viu, lumini alungite, dilatări de timp, imagine descompusă – astea sunt cuvintele care-mi vin când vizualizez lucrările tale ce o să ajungă în Cărtureşti. Descrierea ta?
R.R: Lucrările sunt un ecou la vocea Teodorei Enache, la starea pe care ţi-o dă când o asculţi cum cântă. O voce atât de caldă, încât vibrează... care aduce lumină, acolo unde e întuneric. Sămanţa jazzului, vibraţia pură, vocea ca o lavă care erupe, aripile care duc către jazz, rodul care e copt.
Aripi spre jazz
C.L: În spatele vizualului de întâlnire (primul contact) stă şi un alt tip de vizual?
R.R: Dacă e sa mă refer strict la lucrările acestei expoziţii, ele sunt forme create din culoare, umbră şi lumină. Cu ajutorul lor, am „pictat” şi am recreat sămânţa, lăstarul, crengile, fructul, spiritul. Nici n-ai spune că la baza acestor imagini stă un peisaj tipic dintre blocuri: o maşină roşie, abandonată, parcată lângă un copac, trecând împreună prin toamna, apoi prin iarnă. E absolut fantastic să explorezi ceea ce se ascunde în spatele aparenţelor şi a umbrelor. Nu există nimic banal în lumea asta.
C.L: Câmpul tău vizual îl întrece pe cel al aparatului de fotografiat sau raportul e invers?
R.R: Cum spuneam la început, am un parteneriat absolut grozav cu aparatul meu de fotografiat. Dar el trebuie să vadă ceea ce văd EU şi nu invers. Doar aşa putem să exprimăm şi să transmitem o stare.
Muzica
No comments:
Post a Comment