9/16/2012

LEVURE LITTERAIRE No. 6, 2012

works and text published in Levure littéraire - Revue internationale d'information et d'éducation culturelle, No.6, September 2012: L’enfant – dans la guerre des JE(ux). Hier et aujourd’hui
http://levurelitteraire.com/ 



Stories Never Told is part of an ongoing project - a nostalgic and often painful look-back to the history of German and French colonist families dramatically affected by the events of the 20th century.

In all dictionaries the child is presented as a symbol of innocence, purity, peace of mind, self confidence and natural simplicity, associated to humankind before falling into primary sin. What lays beyond this idyllic image? Does anyone say anything about the child’s worries and fears?!

Caught between two realities - the irreversibility of time and the eternal return of innocent memories – the ephemeral images in Stories Never Told reveal themselves like layers of paint on an old fresco. These children, forever young but already withdrawn into their own shadows, look wise and mature and seem to foresee that their destinies will be irremediably marked by the times to come. To what stories do they listen when they go to bed? Or are they too worried that the events of the present will follow even into the most hidden places of childhood?

While working on this project I started wondering if it is in fact wise to uncover everything that happened so many years ago. The story of Orpheus, who forever lost his beloved Euridice by turning his head and looking back, is well known. Will these images not be slowly covered by layer after layer of every event and sorrow that followed? Will they not vanish forever?
Questions with no answers. An attempted return to our roots, with no beginning and no end. Like stories never told.







 Stories Never Told
digital print, 50 x 50 cm, 2012



About Me
(or „My Life Like a Ripe Fruit”)

My French ancestors came from Parroy in the Lorraine and settled in the Banat marshes, in the middle of the 18th century. The living conditions were very hard and many died, especially children and newborns. Although I have never seen the Lorraine, I miss those places so much that I feel my heart burn. This is probably the main reason why I am currently working on a project about my French roots. It makes me go back in time, and this is often a very painful process.

Journalists and even friends and family wondered many times why I had so many „windings” in my life. After I graduated an art college in Timisoara/ Romania I studied veterinary medicine and became a veterinary doctor. A dreamjob! I absolutely love animals and would do anything to help. I was even close to enroll into an international aid team as medical support for the rescue dogs. But due to health reasons, I had to quit and start all over again – a new life, new plans, new hopes, new boundaries. For many years now I work in the field of management. It is a good life, and fulfilling, after all. But at a certain moment one finds himself having all these questions and doubts about „is this ALL?” So what else could I do, other than finally returning „home” and study arts?! It was the best decision ever. 

And going back to the many questions about my career – everything I did made me to the person I am today. With an analytic approach to reality and the possibility to help animals, with a good basis to understand the rules of the world I am living in, and, most of all, with a happy soul filled with images, ready to be revealed to the public. The only regret I used to have was that it took me a long time to „officially return to art” … But then Teodora Enache (a well known Romanian jazz singer with whom I worked to synesthetically „translate” her voice into images)  told me that things happen in life only when they are ready to happen. Not sooner, not later. The fruit can be picked and enjoyed only when it is ripe.
I enjoy.



7/08/2012

TABARA INTERNATIONALA DE ARTA VIZUALA DE LA GARANA, 2012








Tristesia - Paraphernalia - Memorabilia
digital print, 50 x 50 cm, 2012


Gărâna, iulie 2012

NOAPTEA DEVORATORILOR DE VIDEO ART - Studio Arte, Bucuresti, 2012


Artisti: Bogdan Pelmus, Ciprian Ciuclea, Catrinel Cotae, Doris Mayer, Gabi Stamate, Ioana Muszinkievicz, Magdalena Pelmus,Marilena Preda Sanc, Patricia Teodorescu, Regula, Radu Igosag, Alexandru Badelita, Renee Renard, Simona Dobrescu, Alexandru Patatics cu o selectie de studenti UNAB si Universitatea de Arte G.Enescu/Iasi.


video 1: Renée Renard - "Crossing Worlds"
2010 - 2012; 3.10 minute


printscreen din "Crossing Worlds"

poate fi vizionat pe:
https://vimeo.com/45387710 



video 2: Renée Renard - "Unwritten Books of Our Lives"
2010; 3.53 minute


printscreen din "Unwritten Books of Our Lives"

poate fi vizionat pe:

12/12/2011

SALONUL ANUAL AL ARTELOR VIZUALE - Timisoara, 2011



Melancolia
fotografie și colaj vegetal, 50 x 50 cm, 2011

 Imagine din expoziția de la Muzeul de Artă Timișoara

11/19/2011

POSIBIL. NESIGUR - Timisoara, 2011


Hala Timco, spaţiul în care are loc expoziţia de fotografie, video și instalație Posibil - Nesigur, este una din halele fostei fabrici 6 Martie. Copil fiind, veneam câteodată în această hală, pentru că tatăl meu lucra aici ca muncitor. Fost deţinut politic, condamnat la 4 ani de muncă silnică la Canal, tatăl meu nu a reuşit niciodată să-şi şteargă aşa-zisa „pată“ din memorie şi din biografie. Aici, în această hală, şi-a trăit disperarea şi neputinţa timp de mulţi ani, în zgomot asurzitor, ierni friguroase şi cu mâinile tot timpul rănite.

“This Moment, Forever“ este o meditaţie asupra duratei limitate şi mereu schimbătoare a fiinţelor, a iluziilor virtuale şi a unor perspective – altele decât suntem obişnuiţi, a permanentei suprapuneri a prezentului peste trecut şi a trecutului peste prezent. Plasarea lucrării în acest spaţiu doreşte să înceapă un dialog cu un trecut cu care ne este greu, uneori, să ne confruntăm. 

This Moment, Forever
fotografie pe tablă zincată, 150 cm x 75 cm, 2011

 This Moment, Forever
captură din montajul fotografic pe rama digitală, 2011





Imagini de la vernisaj
Hala Timco Timișoara, 18.11.2011


Primul epilog - 18 noiembrie 2011
La un moment dat, tatăl meu a reuşit să plece departe. N-a privit nici o dată înapoi, şi n-a mai vrut să audă vreodată de România. 25 de ani mai târziu aveam să mă întorc din Canada îndeplinindu-i ultima dorinţă: să-i aduc acasă urna cu cenuşă...
În această seară, cu un sentiment indescriptibil de uşurare şi de împăcare, am închis definitiv un cerc atât pentru el, cât şi pentru mine.


Al doilea epilog - 8 iulie 2012
Acum câteva zile am găsit o fotografie pe care n-o mai văzusem niciodată... era cu tatăl meu, în locul în care, aproape 50 de ani mai târziu, aveam să expun "This Moment, Forever". Această imagine mi-a dat impulsul să adaug un text foarte personal, poate chiar prea personal pentru a fi publicat - un scenariu pe care l-am scris în anul I la Design Multimedia, pentru "ora de film" a domnului prof. Gheorghe Şfaiţer. Povestea mea şi a tatălui meu e doar una din nenumăratele poveşti ale familiilor care au fost profund marcate de despărţiri şi dureroase dezrădăcinări. E un trecut pe care am învăţat să-l povestesc şi să-l accept aşa cum a fost... pentru că nu putem trăi o viaţă întreagă privind în urmă cu amărăciune... Şi iată cum, din nou, ca de atâtea ori în viețile noastre, "this moment" devine "forever". Şi  din nou am mai închis un cerc.

 tatăl meu (stânga) la locul său de muncă


.............................................

GOING HOME


Cafeneaua unui mic aeroport
Patru mese rotunde lângă o fereastră prin care se vede pista aeroportului cu câteva avioane de mici dimensiuni. Pe una din clădiri flutură un steag canadian. Un cer foarte albastru şi în depărtare munţii, acoperiţi cu zăpadă.
La una dintre mese, o femeie în vârstă (Nora) şi una mai tânără (Ioana), stau față în faţă şi beau cafea. Sunt singurele persoane din cafenea. Lângă masă sunt doua valize. 
În surdină se aude muzica country.
NORA: Când ajungi?
IOANA: Mâine pe la ora asta…
NORA: Te așteaptă prietenul tău?
IOANA: Nu. Nu ştie că mă întorc…  (ezitând) Ne-am despărţit.
NORA (aşează cana de cafea cu un gest brusc pe masă): Când? De ce n-ai spus nimic?
IOANA: Cu câteva zile înainte să vin la voi.
NORA (consternată): Nu pot să cred! Ai stat atâta timp cu noi şi nu ai spus nimic?
IOANA (oftează): Au fost atâtea altele despre care trebuia să vorbim, nu?
(amestecă zahărul în cana de cafea) Mă aşteaptă un coleg.
NORA: Şi de luni chiar trebuie sa te duci la serviciu?
Pe speaker se aude un gong, semn că urmează un anunţ.
IOANA (şopteşte ca pentru sine): Dacă mai am serviciu…
NORA (aplecându-se în faţă): Ce ai spus, draga mea?
Anunţul de chemare al unui pasager întârziat întrerupe orice conversaţie. Amândouă privesc cu un aer absent pe geam. Un grup de persoane se îndreaptă spre un mic avion.
IOANA (pe un ton forţat vesel): Te intrebam când pleci în Portugalia.
NORA (panicată): Oh, Doamne, trebuie să sun la agenţie să anulez. Cum să plec fără Nick?
IOANA: De ce nu te duci cu fiica ta?
NORA: Ar fi vrut să vină, dar nu poate să-şi ia liber.
O pauză destul de lungă. Îngândurată, Ioana se joacă cu linguriţa de cafea. Nora se uită cu un aer pierdut pe fereastră, în timp ce îndoaie şi dezdoaie un pliculeţ de zahăr.
Se aude speakerul: “Pasagerii pentru cursa de Vancouver sunt invitaţi să se prezinte la check-in.”
IOANA (cu un ton vioi): Ştii ceva? Vin eu cu tine.
NORA (pare neîncrezătoare): Vorbeşti serios?
IOANA (în timp ce vorbeşte se entuziasmează tot mai mult): Da, ar fi frumos. Am putea să ne întâlnim în Lisabona şi să mergem împreună mai departe.
Pliculeţul din mâinile Norei se rupe şi zahărul se împraştie pe masă. Încearcă să-l strângă.
IOANA (îi prinde mâna şi o opreşte): Te rog, linişteşte-te. Şi te rog să-mi promiţi că te vei odihni. A fost o perioadă foarte grea.
NORA (uitându-se în jos, la zahărul împrăştiat pe masă): Aş fi vrut să rămâi…
IOANA (oftând): Nu e aşa de simplu...
NORA: Da, ştiu...
IOANA (cu căldură): Dar… mă bucur tare mult că ne-am cunoscut.
NORA: Şi eu, draga mea.

La check-in
Ioana predă bagajele. Nora stă lângă ea.
FUNCŢIONARUL (verifică paşaportul şi biletul): Aveţi ceva de declarat?
IOANA: Urna cu cenuşa tatălui meu. A decedat acum 3 zile.
(îi întinde un plic galben) Aici sunt toate documentele de transport.
Funcţionarul scoate hârtiile din plic şi începe să le verifice cu atenţie.
FUNCŢONARUL (nedumerit): Domnul era cetăţean canadian?
IOANA: Da, de peste 20 de ani. Dar s-a născut în România.
NORA: A fost ultima dorinţă a soţului meu ca să fie îngropat în România.
Funcţionarul verifică toate actele, le ştampilează şi le înapoiază Ioanei.
NORA: Doamne, cine ar fi crezut că vrea să se întoarcă acasă… Tu ştii ca niciodată n-a vrut să audă de România?
IOANA (încercând să pună documentele înapoi în plic): Ştiu... Dar în ultimele zile doar despre asta vorbea. Şi nu din cauza morfinei…  Şi atunci cum să nu-l întreb dacă vrea să-i duc cenuşa acasă?! (mâinile îi tremură foarte tare, dar reuşeşte să închidă plicul şi să-l pună în geantă) Doamne, a fost cea mai grea întrebare pe care a trebuit s-o pun vreodată. Dar nu mi-aş fi iertat-o niciodată dacă n-o făceam.
Nora o ia de braţ pe Ioana şi se îndreaptă amândouă spre ieşirea din clădire.

În faţa porţii de acces spre pistă
Se îmbrăţişează.
NORA: Salutări mamei tale. Te-a crescut minunat. Nick era foarte mândru de tine, să ştii.
Ioana se îndreaptă spre avion împreună cu un mic grup de pasageri. Nora ramâne în faţa porţii şi o urmăreşte cu privirea.
IOANA (se întoarce şi mergând câţiva paşi cu spatele, flutură mâna în semn de salut şi strigă): Ne vedem în Portugalia!

Interiorul avionului
Un avion de mici dimensiuni, cu doar câţiva pasageri. Pe hubloul din dreptul Ioanei se vede Nora, care îi face cu mâna. îi răspunde. Se opreşte brusc, îşi acoperă faţa cu mâinile şi începe să plângă. Zgomotul motoarelor devine mai puternic, pe speaker se aude pilotul care dă detalii despre traseu. Avionul începe să ruleze pe pistă şi decolează.
Pasagerul de lângă ea, un domn în vârstă  care o urmărise nedumerit de ceva vreme, îi pune o mână pe umăr.
DOMNUL ÎN VÂRSTĂ: Eşti ok?
IOANA (îşi desprinde mâinile de pe faţă): Nu. Nu sunt…
(Caută o batistă în geantă): Dar voi fi...
DOMNUL ÎN VÂRSTĂ: Călătoreşti departe?
IOANA (îşi şterge lacrimile): Oh, da!
DOMNUL ÎN VÂRSTĂ: Unde?
IOANA (se îndreaptă  în scaun): Acasă… Mergem acasă.
Priveşte prin hublou şi pentru prima oară, pare să se destindă. Începe să zâmbească. Se vede ţărmul insulei care se îndepărtează tot mai mult, oceanul, câţiva nori şi apoi doar cerul foarte albastru.
.................................................

WATERWORLDS - Sediul World Bank, Bucuresti, 2011






8/21/2011

TABARA INTERNATIONALA DE ARTA VIZUALA DE LA GARANA, 2011



 Radiografia unei nopți 
digital print, 50x50 cm, 2011

O incredibilă pierdere de memorie 
digital print, 50x50 cm, 2011


Gărâna, iulie 2011


GRATIE SI FORTA - IN MEMORIA LUI COSMIN LUNGU - Timisoara, 2011





 







Plecare. Sosire. 
fotografii, 50 x 70 cm, 2011





imagini de la Muzeul de Artă Timișoara, iunie 2011