POSIBIL. NESIGUR - Timisoara, 2011

Hala Timco, spaţiul în care are loc expoziţia de fotografie, video și instalație “Posibil - Nesigur“, este una din halele fostei fabrici “6 Martie“. Copil fiind, veneam câteodată în această hală, pentru că tatăl meu lucra aici ca muncitor. Fost deţinut politic, condamnat la 4 ani de muncă silnică la Canal, tatăl meu nu a reuşit niciodată să-şi şteargă aşa-zisa „pată“ din memorie şi din biografie. Aici, în această hală, şi-a trăit disperarea şi neputinţa timp de mulţi ani, în zgomot asurzitor, ierni friguroase şi cu mâinile tot timpul rănite.

“This Moment, Forever“ este o meditaţie asupra duratei limitate şi mereu schimbătoare a fiinţelor, a iluziilor virtuale şi a unor perspective – altele decât suntem obişnuiţi, a permanentei suprapuneri a prezentului peste trecut şi a trecutului peste prezent. Plasarea lucrării în acest spaţiu doreşte să înceapă un dialog cu un trecut cu care ne este greu, uneori, să ne confruntăm. 

This Moment, Forever

fotografie pe tablă zincată, 150 cm x 75 cm, 2011

 This Moment, Forever

captură din montajul fotografic pe rama digitală, 2011

Imagini de la vernisaj

Hala Timco Timișoara, 18.11.2011

Primul epilog - 18 noiembrie 2011

La un moment dat, tatăl meu a reuşit să plece departe. N-a privit nici o dată înapoi, şi n-a mai vrut să audă vreodată de România. 25 de ani mai târziu aveam să mă întorc din Canada îndeplinindu-i ultima dorinţă: să-i aduc acasă urna cu cenuşă...
În această seară, cu un sentiment indescriptibil de uşurare şi de împăcare, am închis definitiv un cerc atât pentru el, cât şi pentru mine.


Al doilea epilog - 8 iulie 2012
Acum câteva zile am găsit o fotografie pe care n-o mai văzusem niciodată... era cu tatăl meu, în locul în care, aproape 50 de ani mai târziu, aveam să expun "This Moment, Forever". Această imagine mi-a dat impulsul să adaug un text foarte personal, poate chiar prea personal pentru a fi publicat - un scenariu pe care l-am scris în anul I la Design Multimedia, pentru "ora de film" a domnului prof. Gheorghe Şfaiţer. Povestea mea şi a tatălui meu e doar una din nenumăratele poveşti ale familiilor care au fost profund marcate de despărţiri şi dureroase dezrădăcinări. E un trecut pe care am învăţat să-l povestesc şi să-l accept aşa cum a fost... pentru că nu putem trăi o viaţă întreagă privind în urmă cu amărăciune... Şi iată cum, din nou, ca de atâtea ori în viețile noastre, "this moment" devine "forever". Şi  din nou am mai închis un cerc.

 tatăl meu (stânga) la locul său de muncă

.............................................

GOING HOME

Cafeneaua unui mic aeroport

Patru mese rotunde lângă o fereastră prin care se vede pista aeroportului cu câteva avioane de mici dimensiuni. Pe una din clădiri flutură un steag canadian. Un cer foarte albastru şi în depărtare munţii, acoperiţi cu zăpadă.

La una dintre mese, o femeie în vârstă (Nora) şi una mai tânără (Ioana), stau față în faţă şi beau cafea. Sunt singurele persoane din cafenea. Lângă masă sunt doua valize. 

În surdină se aude muzica country.

NORA: Când ajungi?

IOANA: Mâine pe la ora asta…

NORA: Te așteaptă prietenul tău?

IOANA: Nu. Nu ştie că mă întorc…  (ezitând) Ne-am despărţit.

NORA (aşează cana de cafea cu un gest brusc pe masă): Când? De ce n-ai spus nimic?

IOANA: Cu câteva zile înainte să vin la voi.

NORA (consternată): Nu pot să cred! Ai stat atâta timp cu noi şi nu ai spus nimic?

IOANA (oftează): Au fost atâtea altele despre care trebuia să vorbim, nu?

(amestecă zahărul în cana de cafea) Mă aşteaptă un coleg.

NORA: Şi de luni chiar trebuie sa te duci la serviciu?

Pe speaker se aude un gong, semn că urmează un anunţ.

IOANA (şopteşte ca pentru sine): Dacă mai am serviciu…

NORA (aplecându-se în faţă): Ce ai spus, draga mea?

Anunţul de chemare al unui pasager întârziat întrerupe orice conversaţie. Amândouă privesc cu un aer absent pe geam. Un grup de persoane se îndreaptă spre un mic avion.

IOANA (pe un ton forţat vesel): Te intrebam când pleci în Portugalia.

NORA (panicată): Oh, Doamne, trebuie să sun la agenţie să anulez. Cum să plec fără Nick?

IOANA: De ce nu te duci cu fiica ta?

NORA: Ar fi vrut să vină, dar nu poate să-şi ia liber.

O pauză destul de lungă. Îngândurată, Ioana se joacă cu linguriţa de cafea. Nora se uită cu un aer pierdut pe fereastră, în timp ce îndoaie şi dezdoaie un pliculeţ de zahăr.

Se aude speakerul: “Pasagerii pentru cursa de Vancouver sunt invitaţi să se prezinte la check-in.”

IOANA (cu un ton vioi): Ştii ceva? Vin eu cu tine.

NORA (pare neîncrezătoare): Vorbeşti serios?

IOANA (în timp ce vorbeşte se entuziasmează tot mai mult): Da, ar fi frumos. Am putea să ne întâlnim în Lisabona şi să mergem împreună mai departe.

Pliculeţul din mâinile Norei se rupe şi zahărul se împraştie pe masă. Încearcă să-l strângă.

IOANA (îi prinde mâna şi o opreşte): Te rog, linişteşte-te. Şi te rog să-mi promiţi că te vei odihni. A fost o perioadă foarte grea.

NORA (uitându-se în jos, la zahărul împrăştiat pe masă): Aş fi vrut să rămâi…

IOANA (oftând): Nu e aşa de simplu...

NORA: Da, ştiu...

IOANA (cu căldură): Dar… mă bucur tare mult că ne-am cunoscut.

NORA: Şi eu, draga mea.

La check-in

Ioana predă bagajele. Nora stă lângă ea.

FUNCŢIONARUL (verifică paşaportul şi biletul): Aveţi ceva de declarat?

IOANA: Urna cu cenuşa tatălui meu. A decedat acum 3 zile.

(îi întinde un plic galben) Aici sunt toate documentele de transport.

Funcţionarul scoate hârtiile din plic şi începe să le verifice cu atenţie.

FUNCŢONARUL (nedumerit): Domnul era cetăţean canadian?

IOANA: Da, de peste 20 de ani. Dar s-a născut în România.

NORA: A fost ultima dorinţă a soţului meu ca să fie îngropat în România.

Funcţionarul verifică toate actele, le ştampilează şi le înapoiază Ioanei.

NORA: Doamne, cine ar fi crezut că vrea să se întoarcă acasă… Tu ştii ca niciodată n-a vrut să audă de România?

IOANA (încercând să pună documentele înapoi în plic): Ştiu... Dar în ultimele zile doar despre asta vorbea. Şi nu din cauza morfinei…  Şi atunci cum să nu-l întreb dacă vrea să-i duc cenuşa acasă?! (mâinile îi tremură foarte tare, dar reuşeşte să închidă plicul şi să-l pună în geantă) Doamne, a fost cea mai grea întrebare pe care a trebuit s-o pun vreodată. Dar nu mi-aş fi iertat-o niciodată dacă n-o făceam.

Nora o ia de braţ pe Ioana şi se îndreaptă amândouă spre ieşirea din clădire.

În faţa porţii de acces spre pistă
Se îmbrăţişează.
NORA: Salutări mamei tale. Te-a crescut minunat. Nick era foarte mândru de tine, să ştii.

Ioana se îndreaptă spre avion împreună cu un mic grup de pasageri. Nora ramâne în faţa porţii şi o urmăreşte cu privirea.

IOANA (se întoarce şi mergând câţiva paşi cu spatele, flutură mâna în semn de salut şi strigă): Ne vedem în Portugalia!

Interiorul avionului

Un avion de mici dimensiuni, cu doar câţiva pasageri. Pe hubloul din dreptul Ioanei se vede Nora, care îi face cu mâna. îi răspunde. Se opreşte brusc, îşi acoperă faţa cu mâinile şi începe să plângă. Zgomotul motoarelor devine mai puternic, pe speaker se aude pilotul care dă detalii despre traseu. Avionul începe să ruleze pe pistă şi decolează.

Pasagerul de lângă ea, un domn în vârstă  care o urmărise nedumerit de ceva vreme, îi pune o mână pe umăr.

DOMNUL ÎN VÂRSTĂ: Eşti ok?

IOANA (îşi desprinde mâinile de pe faţă): Nu. Nu sunt…

(Caută o batistă în geantă): Dar voi fi...

DOMNUL ÎN VÂRSTĂ: Călătoreşti departe?

IOANA (îşi şterge lacrimile): Oh, da!

DOMNUL ÎN VÂRSTĂ: Unde?

IOANA (se îndreaptă  în scaun): Acasă… Mergem acasă.

Priveşte prin hublou şi pentru prima oară, pare să se destindă. Începe să zâmbească. Se vede ţărmul insulei care se îndepărtează tot mai mult, oceanul, câţiva nori şi apoi doar cerul foarte albastru.

.................................................