În 26 aprilie 2011, în trenul Budapesta-Timișoara, la vama Curtici, un polițist român de frontieră (aflat în exercițiul funcțiunii) mi-a furat Nikon-ul. Dincolo de valoarea considerabilă a aparatului, am rămas fără Nikon-ul meu drag, cu care lucrasem cu atâta bucurie pentru expoziția Aripi între Ape și pentru nenumărate alte proiecte. Au urmat declarații la poliție, identificarea martorului din Singapore, nopți nedormite, revoltă, neputință, amărăciune, iar în cele din urmă trista recunoaștere a faptului că mă luptam cu un sistem imbatabil, eminamente corupt.
Te-am iubit, România. Am plecat de nenumărate ori și de tot atâtea ori m-am întors, pentru că, deși nu am niciun strop de sânge românesc în mine, nu mai puteam de dor. Am fost de partea ta, întotdeauna… Ți-am iertat până și istoria învolburată atunci când mi-ai deportat familia în Rusia, în Bărăgan și apoi la Canal… Însă în seara zilei de 26 aprilie 2011 ai pierdut definitiv pe unul din puținii cetățeni care, cu disperată și naivă speranță, mai credea în tine... Știi că de acum înainte nu-mi voi mai reprima gestul instinctiv de a duce mâna la inimă atunci când ascult La Marseillaise?! Orice Nikon poate fi înlocuit, la un moment dat. Dar va fi foarte-foarte greu, România, să recâștigi respectul meu. Pe termen lung, pierderea este a ta.
No comments:
Post a Comment