Renée Renard
Vorbește-mi
instalație: masă, scaune, cești de cafea, cioburi de sticlă
2019
Când eram copil ne-am mutat, spre
bucuria mea, la etajul 7 al unuia din blocurile de lângă Gara de Nord. Îmi
plăcea mult perspectiva de pe terasa blocului și că „la noi la Gară” nu se
oprea niciodată curentul, chiar când tot restul orașului rămânea în beznă. În
familia noastră se vorbea obsesiv despre emigrare, formulare mici, formulare
mari, ce să iei cu tine, ce să lași în urmă. Era și greu să faci abstracție de
ideea de călătorie, când, pe oricare dintre ferestre priveai, vedeai Gara -
locul de intersectare al tuturor sosirilor și plecărilor... Mama era singura
din familie care se împotrivea vehement ideii de emigrare și prin urmare
discuțiile au devenit tot mai aprinse și cuvintele tot mai tăioase. Eu ieșeam
pe balcon, mă uitam la ferestrele acelea mari ale Gării și mă întrebam cât de
departe putea fi acel „cât mai departe” de care tot vorbea tata și ce însemna
„să te duci unde vezi cu ochii, fără să te mai uiți înapoi”. Într-un final tata
a plecat la „departele” lui, tocmai în Canada, iar mama și cu mine am rămas
singure în liniștea care a urmat, la fel de apăsătoare.
Trăim într-o lume în care, formal,
se pune mare preț pe comunicare și pe transmiterea cât mai rapidă a
informațiilor. Dar cât de deschisă este această comunicare și cât de nealterate
sunt informațiile care circulă între noi? Cât de important este sa înțelegem și
să acceptăm adevărul celuilalt? Ne pasă daca îl rănim cu ceea ce spunem sau
contează doar să „câștigăm bătălia”?
O scena aparent domestică cu două
scaune așezate la o masă, așteptându-și interlocutorii cu două cești de cafea,
devine un spațiu al conflictelor (personale, conjugale, între generații, de
grup, sociale, politice). Cioburile de sticlă sunt dispuse pe o suprafață mată,
în care nici mediul înconjurător și nici lumina nu se pot reflecta, pentru că
acolo, la masa tratativelor unde începe (sau se încheie) un dialog imposibil,
nu este loc decât pentru realitățile cele mai personale ale părților implicate.
Acolo urmează să se spună sau să se ascundă pentru totdeauna un „veritas” prea
dureros. Acolo sunt luări agresive de poziție, voci ridicate, orgolii,
resentimente, cuvinte care rănesc și care nu mai pot fi luate înapoi. Dar poate
fi și tăcere - mai grea, mai acuzatoare și mai tăioasă decât cea mai gravă
insultă. Iar deasupra stau suspendate, într-un echilibru fragil, ca niște
baloane de săpun, cuvintele încă nespuse, care pot face diferența între lezare
și vindecare (o fericită alăturare cu instalația de lumini existentă în spațiul
expozițional).
Vedere din dreptul lucrării Vorbește-mi către blocul în care mi-am petrecut copilăria și adolescența.
Cu Ciprian Chirileanu
No comments:
Post a Comment