Voicu Bojan / 27 decembrie 2016
Probe de patrie: Sânnicolau Mare (Vestul). Final
(...)
CUTIA CU AMINTIRI
(...)
CUTIA CU AMINTIRI
Părăsesc Gottlob și o tai pe scurtătura nou asfaltată ce taie pusta trecând
prin Tomnatic (Tribswetter, după vechea denumire germană), spre
Sânnicolau Mare. Am crezut că va fi simplu, dar Tomnatic, cu magia lui
nerostită, m-a ținut captiv pe ulițele lui, ca într-un labirint.
Străzile foarte late, cu spațiu generos între case și șosea, suficient
pentru trotuar, bănci, mici livezi sau grădini cu flori, sunt tipice zonei. Îmi
amintesc de Sântana, o comună din Arad unde mama a fost cândva profesoară și
unde am învățat să merg pe bicicletă de oameni mari, pe sub bara unui Tohan
negru despre care se spunea că, dacă îl montai greșit, putea să-ți iasă o
mitralieră, fiindcă era fabricat într-o uzină de armamaent.
Apropo de biciclete, e important de știut că, în tot Vestul, acest obicei e
înrădăcinat în mentalul colectiv. De la copiii de școală și până la tantile cu
năfrămi, unele de peste 80 de ani, toţi au un cult pentru mersul prudent, lent
și elegant pe bicicletă, nu ca noi, la Cluj, unde e un avânt dement de șopârle
urbane sărind borduri și băgând "gazeu", mereu la limita
pericolului.
În plus, bicicleta nu e doar pentru deplasare: pe ea se pot căra tot felul
plase de cumpărături, saci de cartofi sau te miri ce, exact cum vezi în satele
ungurești de pe lângă Debrecen.
M-am plimbat așadar mult și bine în Tomnatic, fascinat de spațiul aproape
exagerat de generos, fascinat de frontispicii, de arhitectura uniformă, de
ordinea suspectă și de curățenia generală.
Aveam să aflu de la Alexandra
Palconi, pasionată culegătoare de povești ale zonei, care e treaba cu
originile franceze și germane ale localității. Datorită ei am ajuns la Renée Renard, și
a fost ca și cum aș fi descoperit o comoară.
Iată, foarte pe scurt, povestea lui Renée, parte a unui vast proiect în
derulare.
Conform unui articol publicat de Le Monde în 9 mai 1946,
dintre cele 4.580 de familii stabilite în Banat până în 1770, ca urmare a
colonizării, 1.855 erau lorene, 873 erau alsaciene, 639 luxemburgheze şi circa
1.000, germane.
"Francezii în Banat, bănăţenii în Franţa" (editura
Marineasa) este titlul unei cărţi scrise de timişoreanca Smaranda Vultur, care
aduce în actualitate o istorie prea puţin studiată a francezilor din această
zonă.
Renée Renard face parte din această istorie cu oameni curajoși, în căutare
de tărâmuri noi, care s-au înrădăcinat în Tomnatic fără să bănuiască ceva
despre dansul macabru pe avea să-l joace istoria cu ei, determinându-i ca, după
mai bine de 200 de ani, să se întoarcă în țara lor de origine - în Germania sau
în provincia Roque-sur-Pernes din sudul Franţei.
Renée a ales să rămână și să-și asume teribilul rol de păstrător-povestitor
al unei memorii nespus de vii, marcată de tragedii pe bandă rulantă. Azi, când autoritățile
locale și statul român se dovedesc incapabile de orice minimă restaurare, doar
acești păstrători ai memoriei pot rescrie istoria familiei lor, dându-i un
final neașteptat, cu adevărat eliberator.
După o fericită perioadă de stabilitate, familiile Renard și Haman (Amand),
cu origini în Lorena, au fost la cheremul unei istorii năbădăioase și absurde,
presărată de războaie, comunism și deportări. În final, ne-au dovedit tuturor
că nu contează atât mofturile istoriei, cât ce reușim fiecare să facem din ce a
făcut istoria cu noi.
Și aici ajungem la povestea cutiei pe care, ani de zile, Renée nu a avut
curajul să o deschidă, știind că, în clipa în care o va face, destinul ei se va
schimba. Atunci s-a petrecut o înțelegere târzie și răvășitoare a ceea ce
înseamnă cu adevărat plecare, despărțire și dezrădăcinare.
Mama lui Renée își amintește că, atunci când era copil la Tomnatic, Tatăl
Nostru se mai spunea în franceză. Se spunea și în maghiară, și în germană,
și în română. Dar cei care își simțeau încă vii rădăcinile în Lorena secolului
al XVIII-lea îl aveau ancestral imprimat în limba franceză.
Plecaseră de acasă în speranța unei vieți mai bune în Banat. Au marcat
definitiv un loc pe hartă și au fost, la rândul lor, marcați de istorie. Iar
atunci când istoria nu pare să-ți mai dea nici o șansă, doar câteva lucruri te
mai pot salva: puterea credinței, supraviețuirea Spiritului și Tatăl Nostru,
rostit în orice limbă o fi la îndemână.
Străbunicii lui Renée Renard, Johann și Rosina
Renard (născută Vetier), proprietari ai restaurantului "Zum Goldenen
Stern" din Tomnatic. (Prelucrare digitală după o fotografie din 1895.)
- Renée, Tomnatic mi s-a părut un loc de poveste. M-am rătăcit de
bunăvoie prin el, tot plimbându-mă şi privind pe la porți, incapabil să plec.
De unde crezi că vine magia acestui loc?
- Pentru mine, magia Tomnaticului s-a stins odată ce am aflat povestea
deportării străbunicilor în Bărăgan. Foarte mulți ani am refuzat să merg acolo.
Mi se pune un nod în gât de fiecare dată când, în drum spre cimitir,
trec pe lângă fosta fabrică de cărămidă și pe lângă vila străbunicului din
partea mamei. Peste drum, un pic mai încolo, e casa în care funcționa
restaurantul "Zum Goldenen Stern", al străbunicilor mei din
partea tatălui.
Mama s-a chinuit ani de zile, fără nici un rezultat, să recupereze
fabrica de cărămidă și vila. Proiectul "Un drum cât o sută de vieți" e tot ce mai pot să
fac pentru toți ai mei care au suferit atât de mult. Am făcut pace cu trecutul
și am rescris istoria așa cum am știut eu, dându-i un final fericit.
- Spune-mi ceva despre cutia de la care a plecat totul. Mi se pare un
subiect incredibil.
- În cutia aceea, bunica păstra puținele fotografii, acte și scrisori
rămase în urma deportării bunicului în Rusia și a străbunicilor în Bărăgan.
Mulți ani am ezitat s-o deschid, pentru că intuiam că va fi o adevărată cutie a
Pandorei… și așa a și fost. Pot să spun, fără nici o urmă de patetism, că mi-a
schimbat viața – atât traseul artistic, cât și modul de relaționare cu familia
și trecutul.
- După atâtea traume și deportări în familie, cum de ai ales să
rămâi? De ce crezi că e important să stai locului?
- Aproape toți ai mei au plecat prin deportare sau emigrare… Aventurii
tragice a deportărilor i-au urmat altele: tata a fost condamnat şi trimis la
Canal, apoi a emigrat în Canada, mama a fost exmatriculată din facultate, iar
ceilalți au emigrat aproape toți în Germania.Suntem, așadar, o familie cu rădăcinile în aer. Probabil că eu trebuie să fiu "generația stabilă", cea care prinde la loc rădăcinile familiei.
Mătușa lui Renée Renard, Katharina Renard din
Tomnatic. Prelucrare digitală după o fotografie din anii '20.
Sursa articol:
No comments:
Post a Comment