renee renard art: SOLO SHOW: "Un drum cât o sută de vieţi" - Galeria Helios Timişoara, 14 noiembrie

Ca de fiecare dată pentru expozițiile mele, am făcut şi acum mai multe variante de afiș. Ca niciodată, mi-a fost imposibil să aleg între două afișe: cel cu portretul bunicii mele și cel al bunicului. Așa că le-am tipărit și distribuit pe amândouă. Ii separase deja odată Istoria… nu mai puteam s-o fac și eu…

"Un drum cât o sută de vieți" este povestea familiei mele din Tomnatic, cu rădăcini în Lorena și Schwarzwald-ul secolului XVIII. O istorie reconstituită din fotografiile, documentele și scrisorile dintr-o cutie veche pe care ani de-a rândul nu am avut puterea să o deschid. O târzie dar absolut răvășitoare înțelegere a ceea ce înseamnă cu adevărat “plecare”, “despărțire”, “dezrădăcinare”. Deportările bunicilor în Rusia, ale străbunicilor în Bărăgan, ale tatălui la Canal. Dedublarea la care ești în permanență supus, atunci când ești nevoit să trăiești după cum vrea ISTORIA. Dar o la fel de profundă înțelegere a faptului că te poți întoarce “acasă” chiar dacă acolo nu te mai așteaptă nicio casă; că puterea credinței și supraviețuirea Spiritului te salvează chiar și atunci când Istoria pare să nu-ți mai dea nicio șansă.

O componentă importantă a acestui proiect a fost să trimit lucrările în toate colţurile lumii, dând astfel posibilitatea personajelor şi poveștilor lor să călătorească pentru întâia oară, liber. Lucrări din acest proiect au fost prezentate, până în prezent, în cadrul unor expoziţii în ţară (Timişoara, Iaşi) sau selectate în competiţii şi manifestări internaţionale (Rignac/ Franţa, Evora/ Portugalia, Madrid și Insulele Canare/ Spania, Klaipedia/ Lituania, Lousã și Candal/ Portugalia, Denton (Tx)/ SUA, Lahti/ Finlanda).

Arbore genealogic, Familia, Istoria

print digital, 100 x 70 cm

Rădăcini

Rădăcini

print digital, 40 x 50 cm

Rădăcini, până la cer
Despre bunicul meu Renard Ioan Nicolae nu ştiam aproape nimic. Aveam doar o fotografie şi o sentinţa judecătorească prin care i se declara decesul în data de 24.01.1946, în lagărul de muncă nr.1651 din Ufalo/ Rusia.

Într-o dimineaţă, acum câteva luni, mă gândeam din nou la el. La faptul că deşi era de naţionalitate franceză, ajunsese, probabil dintr-o eroare, pe lista celor 68.000 de persoane de origine germană care în ianuarie 1945 au fost deportate în Rusia. Şi că probabil murise de foame, de frig, de epuizare, de neputinţă.

Deodată, în mijlocul gândurilor mele, un porumbel s-a lovit cu putere de geam. Nu mi se mai întâmplase niciodată aşa ceva şi mă întrebam dacă ar putea fi adevărat că păsările sunt mesagerii Cerului. În aceeaşi seară am primit, absolut neașteptat și nesperat, informații despre el... Așa am aflat că de fapt acolo, în lagăr, bunicul meu s-a sinucis.

Rădăcini, până la cer

print digital 40 x 50 cm

Capcană pentru vise

Tratatul de la Yalta din februarie 1945 care a plasat România sub influenţă sovietică a schimbat dramatic istoria ţării şi soarta multor familii. În 1945, la 35 de ani, bunicul din partea mamei a fost deportat în Rusia alături de frate, soră şi alte 68.000 persoane. La câteva zile după ce a împlinit 43 de ani, bunicul din partea tatălui meu s-a sinucis în lagărul de muncă nr.1651 din Ufalo/ Rusia. În 1951, străbunicul avea 68 de ani şi străbunica 66 când au fost deportaţi în Bărăgan, împreună cu alte 40.320 de persoane, fiind nevoiţi să locuiască într-o groapă săpată în pământ. La 18 ani tatăl meu a fost condamnat la 4 ani de muncă silnică la Canal, acolo unde alte aproape 100.000 persoane şi-au ispăşit ani de-a rândul “vinovăţii“ fabricate. La 19 ani, mama mea a fost exmatriculată din facultate, ca şi mulţi alţii în acele vremuri. Poveşti de viaţă spuse într-o frază. Dar o frază grea cât o lume întreagă… sau cât o Pădure fără sfârșit, în care nu-ţi mai simţi rădăcinile şi din care nu mai vezi cerul.

Capcană pentru vise

print digital 100 x 70 cm

Dedublare

Dedublare

print digital, 70 x 40 cm

Lucrări selectate la cea de-a 8-a ediție Miniprint Finland 2014.

Rămas bun. Pentru totdeauna.

18 martie 1955.
Bunica mea Prinz Aurelia își ia rămas bun de la tatăl ei, Haman Dominic. Întorși recent la Tomnatic după 4 ani de deportare în Bărăgan, deposedați de casă, fabrică și pământ, străbunicii au fost nevoiți să plece definitiv din România. Deși străbunicul a mai trăit până în 1964, bunicii mele nu i s-a mai permis niciodată să-l revadă.

Rămas bun. Pentru totdeauna.

print digital, 100 x 70 cm

Lucrare selectată la a 41-a ediție a Premio Internacional de Arte Gráfico Carmen Arozena 2013 din Spania și expusă în octombrie 2013 la galeria Brita Prinz Arte din Madrid (ce coincidență extraordinară de nume !) și în noiembrie 2013 la Palacio Casa Salazar din Santa Cruz de la Palma/ Insulele Canare.

Din Rusia, cu dragoste

Bunica mea a păstrat cu grijă, într-o cutie din lemn cu capac pictat, toate scrisorile pe care bunicul i le-a trimis din Rusia. Mi-a fost extrem de greu să decid dacă pot îndrăzni să citesc gânduri care nu-mi erau adresate sau dacă ele trebuie să rămână acolo, închise pentru totdeauna. Am găsit un mesaj de îmbărbătare adresat bunicii, scris în grabă, în ziua deportării sale în Rusia; cărți poștale în care cerneala se decolorase demult dar ștampila “CENZURAT” își păstrase aceeași intensitate ca în prima zi; o fotografie din lagăr, în care doar ochii rămăseseră vii în bunicul meu odinioară atât de chipeș; scrisori pe un pergament atât de subțire încât literele de pe o față și de pe cealaltă a paginii se suprapuneau într-o nouă scriere, aproape de neînțeles; bucăți mici de hârtie cusute una de cealaltă, ca să fie loc pentru cât mai multe cuvinte. Am aflat că “skoro domoi” în limba rusă înseamnă “mergem în curând acasă” și că aceste cuvinte erau rostite mereu, în speranța că într-o zi chiar așa va fi. Și am înțeles că, la un moment dat, cel mai greu lucru din viață poate fi să faci rost de o bucată de hârtie ca să scrii acasă.

Din Rusia, cu dragoste

print digital, 150 x 35 cm

Notre Père

print digital, 50 x 50 cm

Lucrări selectate și expuse în septembrie 2013 la International Project of Callygraphy&Art of Penmanship – Callygraphy &New Medias din Klaipeda/ Lituania.

Notre Père, Vaterunser, Miatyánk, Tatăl Nostru, Pai Nosso

Mama își amintește că atunci când era copil, la Tomnatic Tatăl Nostru se mai spunea în franceză. Se spunea și în germană, și în maghiară, și în română… dar cei care își simțeau încă vii rădăcinile din Lorena secolului XVIII îl aveau ancestral impregnat în limba franceză. Plecaseră în 1770 din Lorena cu speranța unei vieți mai bune în Banat. Au marcat definitiv un loc pe hartă și au fost cu atât mai mult marcați de Istorie. Au parcurs un drum cât o sută de vieți… Iar gândul la acel „acasă” la care într-un final, te vei întoarce, te ajută să te desprinzi de trupul care locuieşte într-o groapă în pământ, împinge vagoane într-o mină de cărbune, sapă la Canal, moare în fiecare zi de dorul de casă, sau moare, pur şi simplu. Te ajută să te desprinzi de trup şi te afunzi în fiinţa ta şi spui Tatăl Nostru în franceză, în germană, în română, dar de fapt nici nu are importanta în ce limbă îl spui… Important e că te salvează. Oriunde ai fi.